Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 5

                  ZIARUL, ZIARISTUL, ADEVĂRUL

 

Toată lumea are pretenţia ca presa (inclusiv cea militară) să spună adevărul.

       Cum ar putea face ea asta? Ziaristul nu posedă vreun cântar miraculos, dumnezeiesc, pentru a face acest lucru.  Într-o ţară ca a noastră presa şi ziaristul nu sunt nici pe departe printre cele mai informate entităţi  Mai degrabă, în condiţii pe care nu mai  are rost să le detaliem, sunt cele mai expuse, paradoxal, dezinformării, manipulării.  În fond, un ziarist adevărat , cu talent probat prin textele sale, cu forţă intuitivă şi suficient de cultivat pentru domeniul de care se ocupă,  nu face altceva, dacă are suportul moral necesar, decât să-şi controleze sever fireasca, omeneasca subiectivitate, prin intersectarea ei permanentă cu axa  unei sincerităţi posedată ca imperios instrument interior, constitutiv, de lucru.  Într-un mediu generator de evenimente iremediabil alterate de  evoluţia unei realităţi stăpânită de injustiţie, de abuz, delaţiune şi absurd, ziaristul este acela care prezintă prin publicaţia sa (emisiunea sa) punctul de vedere cu statut de reper de care avem nevoie pentru a  ni-l verifica şi constitui, în "peisaj", pe cel propriu, al nostru.   Astfel, lectura presei, dimineaţa, e o confruntare a nevoii personale de opinie cu prima viziune "oficială", publică şi pusă la dispoziţie de  cel  desemnat şi, mai ales, acceptat, pentru a  o formula - ziaristul. Cea  mai fericită situaţie - în ciuda multor teorii şi manuale de practica presei - este aceea când această confruntare nu te lasă indiferent, ci te stârneşte, îţi pune în funcţiune generatorul interior de stări, de emoţii şi de atitudini.                  

              Pretenţia generală este că actul de presă cel mai valabil este acela livrat  neutru,  fără umbră de frison, fără natură emoţională evidentă.

              Eu as zice că nu este aşa.   Omul e o fiinţă ale cărei facultăţi de judecare evoluează, se rotesc într-un câmp de energii complexe, inclusiv emoţionale (sau, poate, mai ales emoţionale).

           Omul nu trebuie împins la rău, la violenţă, la blocaj de trăire şi de conştiinţă.   El trebuie stârnit, totuşi, emoţional, "încălzit", pregătit pentru reacţii pozitive - asta trebuie să facă, pe lângă multe altele, şi presa, câci una este a amplifica energii şi emoţii specifice vieţii, necesare ei, şi alta a manipula, adică a chema la fals, a dirija firescul mişcării pe contrasensuri peri­culoase, spre zone critice, spre arii şi etape de criză.     În raport cu viaţa, cu faptele, cu evenimentele, este imposibil să  rămânem neutri, să cultivăm un fel de stare zero.  Cum am putea, de pildă, cultiva o  stare interior-emoţională zero, prin prestaţia noastră, camarazilor noştri de arme cărora de o bună bucată de vreme, sub motivaţii ridicole, le sunt călcate în bocanci drepturi temeinic prevăzute de legi organice?.  Cea mai simplă informaţie, redactată ori spusă sec, tăiat, fără înflorituri "stilistice", ca o directă aruncată precis spre bărbia adversarului de un boxer bun, va stârni o reacţie, o stare, o explozie bio-chimică, mai mare, ori mai mică, în interiorul reactorului viu care este fiecare dintre noi.

            Nu există informaţie nepurtătoare de agent  excitant emoţional. În realitatea sa rostită sau scrisă cuvântul se sprijină pe două repere: mintea şi sufletul 

            Până şi simpla constatare "creşte iarba!" ne pune, cumva, contactul, ne trimite brusc şi stenic la parfumurile şi la culorile primăverii  iar atunci când nu mai simţim nimic, când semnele ne trec pe lângă ochi şi urechi, când mesajele nu ne mai pătrund înseam­nă că ori s-a întâmplat ceva cu pragurile noastre de percepţie , altminteri diferit "amplasate" de la o fiinţă la alta, în funcţie de numeroşi factori , ori cel care ni le trimite nu se pricepe să le aleagă şi să le formuleze.  O singură dovadă a faptului că, nădăjduiesc, am dreptate, decurge, iată, şi din următorul raport: ne lasă relativ rece informaţia că, de pildă, azi noapte, aşa, fără noimă, undeva, s-a prăbuşit o clădire strivind sub dărâmături zeci de trupuri, dar ne aduce în pragul demenţei anunţul sumar potrivit căruia se sistează, în plină iarnă geroasă, furnizarea, în cartier, de agent termic, datorită unei defecţiuni banale.  Inima, mintea nu sunt înfăşurate în piele şi, cu atât mai puţin, în şorici.

             Adevărul o avea şi el "pielea" lui?

                           Nr.5(528) din 1-7 febr. 2000

Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 4

               Mereu de la capăt  

Ceea ce frapează în devenirea noastră modernă este permanenţa obsesiilor generaţiilor succesive care, fatal, prin construcţie niciodată încheiată, niciodată definitivată, îşi reiau temele, mereu de la capăt, până la cădere, sculare, recădere şi iar sculare. 

Fenomenul se desluşeşte în presa romanească începând cu primele apariţii.   O presă în paginile căreia atât marile conştiinţe, cât şi demolatorii, trădătorii, se luptă, etapă după etapă, pentru aceleaşi lucruri, schimbând doar limbajele, stilurile, pe ici-pe colo, prin puncte rareori esenţiale.

Pleşu, Paler, Nistorescu, C.T.Popescu (am numit la întâmplare), parcă ar fi colegi de redacţii cu Eminescu, I.L.Caragiale, Iorga, Seicaru, şi scriu , în contexte schimbate, fiecare după temeiul său de conştiinţâ şi după darea sa de condei, despre aceleaşi, despre mereu aceleaşi obsesii, urgenţe, presiuni.

Vârful peniţei se înfige, parcă, în aceeaşi platoşă de nestrăpuns.

Se scrie tot despre “superpuşi“, tot despre abuzivi cu apucături ciocoieşti, tot despre delatori şi duplicitari, tot despre aceeaşi istorică justiţie valahă care dă cu pumn de mătase tocmai în ceea ce ar trebui să zdrobească şi striveste sub manuşă de plumb ceea ce ar trebui să apere.

Se scrie tot despre condiţionări şi presiuni externe cărora le facem mereu acelaşi tip de concesii păguboase pentru noi , maculatoare de obraz şi frunte.

Se scrie tot despre intrarea în Europa - căreia i-am ajuns , tot bâjbâind după ea şi negăsind-o, străluciţii orbeţi de serviciu.

Se scrie tot despre nevoia imperioasă de a ne civiliza, în sfârşit, spaţiul, mediul, firea, miezul şi împrejurul, de a ieşi din gunoaie, din gropi, dintre câinii vagabonzi şi dintre câte şi mai câte mizerii – “drept care putem zice, răspicat, că nu se mai poate” !... Şi lucrurile se surpă hoţeşte, fără veste, tocmai atunci când părea a face priză cimentul chinuit şi de atatea ori turnat prea târziu ( în toate felurile ) al bietului nostru interes naţional.  

 Un sindrom Brânzo- Caţa-Dandanachian ne macină la moara vremii o făină din care nici cu ţaic şi nici fără ţaic nu ni se-ncheagă mai nimic.

 Tare mă tem că şi peste vreo sută, două, de ani, intelectualul roman mai mult s-au mai puţin cultural şi obligat să trăiască mizer din ştersul podelelor cu vorba, pe la diverse gazete – libere de toate cele dar nu şi de chinuitoare şi mereu crescătoare datorii – ori din cîrîitul preţios pe la diferite microfoane de pâslă sau de gumilastic, va răspătimi sufleteşte şi se va superbate cu spume, cu muci şi cu lacrimi amestecate cu sânge pentru exact aceleaşi obsesii, urgenţe şi presiuni în numele cărora şi-a chinuit tinereţea şi Eminescu – poate cel mai direct moştenitor liric al aripilor de şindrilă cu care a încercat să zboare şi să se salveze din vărful carceralei sale minuni bietul legendar Meşter Manole. Şi nu s-a făcut, doamnelor şi domnilor, o fântână, cum zice oraţia ci, vă asigur eu, s-a făcut praf şi pulbere.

Punct, după punct.    

Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 3

               ŢOAPA

Ţoapa nu are sex pentru că  a fi femeie e prea puţin pentru ea, iar ca bărbat nu poate datora nimănui nimic, mai ales unei femei. Ţoapa e fiinţa care-şi poartă cu fudulie suficienţa - ea nu se îmbracă, ci se găteşte, se împopoţonează, se înzorzonează şi îngalonează.

Ţoapa e tot timpul pornită - pleacă neapărat undeva şi vine neapărat de undeva - e foarte grăbită, dă în fiert. Ţoapa e tot timpul nemulţumită - nimic în jurul ei nu e ca lumea.

Dacă ţoapa munceşte în armată, atunci niciodată gradul pe care-l poartă nu e potrivit cu marile ei înzestrări, e întotdeauna mult prea mic.Dacă ţoapa a ajuns general, atun­ci gradul i se cuvenea încă de la recrutare, adică de atunci de când îşi etala goliciunea, la propriu, în faţa comisiei medicale, cu tot ce avea mai deştept la vedere.

Ţoapa nu dă decât înainte - neapărat înainte şi neapărat mai sus. Ca subaltern ţoapa e o sclavă care-şi urăşte de moarte stăpânul şi-l nimiceşte tocmai cu linguşelile, cu pisicelile ei.

Între egali ţoapa este o prudentă agresivă, o bârfitoare cu zâmbet aparent îngăduitor, o ticluitoare de anonime. Ţoapa e tipul cel mai po­tri­vit pentru a ajunge turnător de gaşcă, informator, colaboraţionist, fără părere de rău şi fără insomnii.

  Ziua în care un rival păţeşte ceva rău este pentru ţoapă o zi excelentă.                     Pe lângă cei puternici ţoapa nu comunică, ci alunecă. Printre cei slabi ţoapa e soacră acră.  Ţoapa are şi ea o calitate - aceea de a şti să te facă, de faţă cu multă lume, să te simţi prost, stânjenit, încurcat, să ai senzaţia că ţi-au pleznit pantalonii în fund, ori că ai urdori şi îţi curge nasul. Printre oamenii de cultură ţoapa este extremistă, intrigantă, colportatoare de teorii fără fond, negativistă şi râzătoare, megaloman-snoabă şi cosmopolit-antiautohtonă (din exces de europenism), lipitoare pe umerii marilor talente mai ales când acestea scapă, imprudente, gloria printre degete (de la picioare).

Ca om politic ţoapa aparţine, tipologic, oportunistului absolut care îşi asumă în permanenţă, ca pe o emanaţie personală, duhul momentului, ceea ce se poartă, ceea ce se agită şi se impune. Nefiind nimic în mod special, ţoapa e de toate, este orice, căci lucrul pe care îl respinge ţoapa categoric este primejdia de a se defini, de a se fixa într-o atitudine, de a fi taxată şi etichetată într-un fel anume.

Pentru a nu i se întâmpla asta taxează ea în stânga şi în dreapta, lipeşte etichete pe frunţi, face tot efortul pentru a-şi fixa contem­poranii de relaţie ca-n insectar. Pentru ţoapă timpul nu cunoaşte decât o singură dimensiune – prezentul.

Nedepunând nimic temeinic într-un trecut trăit ţoapa ştie că nu are viitor, că nu-şi poate permite să-şi adjudece repere. Ţoapa, deci, nu este în stare nici să omagieze, nici să evoce, ci doar să invoce - cu ţâfnă.

În măsura în care ţoapei poziţiile modeste, sărmane, îi produc spai­mă şi le respinge, fuge de ele, în aceeaşi măsură ţoapa este aducă­toa­rea duhorii de încheieturi nespă­late în high-life şi, pentru mas­care, bine par­fu­ma­tă, râde com­pli­ce stu­porii ge­ne­rale.

Când toată lu­mea crede în ceva, ţoapa se îndo­ieşte fals meta­fizic, iar când oamenii ajung, dezamăgiţi, să nu mai creadă în nimic, ţoapa-i acuză pentru asta, face spume, se declară victimă a stupidităţii şi a inerţiei generale, cere procese şi sentinţe, doreşte, cu ardoare macabră, decese.

Între popi ţoapa e cel puţin das­căl, între dascăli ţoapa se vi­sează şi se vrea rector.

Ignorându-l, în sine, pe Dum­nezeu, ţoapa îl vinde mereu dăruind arginţi, sponsorizând sluj­be, purtând cruci masive, scumpe, atârnate de greabăn.  Necredincioasă, în fond, ţoapa este mărinimoasa (mărini­mosul) de care, vai!, templul nu se poate lipsi.   În toată existenţa ei ţoapa va avea un singur moment de adevăr - acela al propriei morţi, dar şi după moarte ţoapa va odihni într-un cavou total nepotrivit simplei şi profundei tragedii a morţii.

Vorba poetului - în urma ţoapei nu va rămâne decât "comicul funebrului convoi"... Dar, din nefericire, şi lungul ei cortegiu de victime: noi înşine.

Nr.3 (526) 18-24 ian. 2000

Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 2

                             SINDROMUL  RĂDAŞCEI

         Când eram mic îl însoţeam, vara, pe Tata Mare, la coasă, pe nişte petecuţe de fâneaţă pe care le avea deasupra satului, undeva, pe plai. N-aveam nimic de făcut decât să umblu de colo-colo, bucurându-mă de ceea ce nici un copil crescut pe miriş­tea cenuşiu-cleioasă a asfaltului nu va înţe­lege vreodată  citind doar o descri­ere pe care eu aş putea s-o fac acum, într-un pasaj oricât de inspirat şi de asistat de îngerul graţiei stilis­tice.  Sunt stări care nu încap în nici un text şi  pentru care nu există limbă să le ex­prime.  Ele trebuie doar trăite,şi atât.    În fine...

        Iată, deci, că pe posteţele abia degajate de iarba înaltă, umblând cu ochii după gâze, întâlneam, uneori, un fel de drac negru-maroniu, un tanc în comparaţie cu celelalte minuscule mişunătoare ale pământului, dotat cu doi enormi cleşti, foarte urâţi în felul lor, în formă de coarne de cerb.

        Ştiam că era o rădaşcă, o fiinţă ca toate celelalte, având şi ea rostul ei sub soare.  Toate bune, numai că mi s-a-ntâmplat să găsesc, de câteva ori, câte două rădaşce încleştate, având coarnele puternice, dure, parcă sudate unele de altele.

        Erau uscate, golite de conţinut, fără viaţă, rămase pe mirişte ca două tinichele ruginite, scălâmbe, inutile.

      "Vezi - îmi spunea Tata Mare - au murit aşa, s-au cuprins şi nu şi-au mai dat drumul.  Au murit de foame, dar nu şi-au mai dat drumul din încleştare, ca proastele".

       Aveam să aflu mai târziu - curios şi urmărit de această imagine de un absurd perfect - că vinovaţi pentru fatala încleştare erau masculii.  Ei erau po­se­sorii enormilor cleşti şi, totodată, autori ai mortalei "îmbrăţişări".   Ce putea fi ea?

       O anomalie, un fel al speciei de a elimina din circuitul reproducerii masculi neper­formanţi, un fel de tragic turnir medieval în lumea gâzelor ori, pur şi simplu, un sindrom anunţând, în felul acesta, o posibilă dispariţie ?   Un sfârşit … natural.

       Ciudat, sau poate nu tocmai ciudat, este faptul că această imagine de neuitat, proiectată mereu în prezentul memoriei mele de anotimpul copilăriei - şi nu este singura experienţă care mă vizitează frecvent, obsesiv - mi se reprezintă, repetat` aievea, în spaţiul social, politic, profesional, cultural, în care mă mişc, trăiesc.

       Sindromul descrisei încleştări, cu apropiata previziune a consecinţelor lui fatale, mi se pare a fi prezent în toată desfăşurarea spaţiului uman înconjurător.

       Fapte, evenimente, procese, gesturi, viaţa întreagă a corpului social din care fac parte îmi par a fi marcate de practica  şi consecinţele acestui sindrom.

       Din sfatul ţării şi până în cea mai mizeră primărie sătească dintr-un fund de vale uitată de Dumnezeu, îmi pare că văd o adunătură, un cârd enorm de rădaşce încleştate definitiv, fără scăpare, pe viaţă şi pe moarte.   Institu­ţiile statului par a se comporta la fel de vreme ce nu există măcar una singură să lucreze în folosul alteia.            

       Invidia, ura, intoleranţa, în raport cu succesul şi iniţiativa, rânjetul cinic în faţa etalării mizeriei care a copleşit peisajul românesc  uman, fizic, moral, axiologic, abandonul elitelor  mai mult sau mai puţin inerţial, mai mult sau mai puţin "răsplătit"  în faţa unor seducători termeni de împru­mut, dar care nu-şi găsesc fondul, substanţa, în organica şi în continuitatea culturii naţionale, ploconirea cu sau fără noimă, adeseori fără urmă de demnitate, a celor care ne reprezintă la forurile de putere exterioară , oricare ar fi ele , acestea şi multe altele mi se par a fi tot atâţia cleşti de inconştientă coleopteră care se caută unii pe alţii, avid, brutal, sângeros, letal. 

       Despre instituţia apărării ce să mai zic?

       Greutăţile de tot felul, jalnica târâială de pe-o zi pe alta a ceea ce , generic ,  numim "viaţă militară" pentru ostaşi şi cadre, laolaltă, blocajul proiectelor de modernizare din lipsă de fonduri, ameninţarea cu scoaterea "din teren", printr-un cartonaş roşu, arătat de arbitrul surd, mut şi orb, numit reformă, în largul unui "stadion social" aglomerat de galerii neajutorate, flămânde, debusolate - iată câteva dintre rădaşcele care şi-au înfipt cleştii în trupul ei (al institu]iei militare) slăbit, în cugetul ei copleşit de grijile unor misiuni din ce în ce mai greu de îndeplinit.

       Ce să fie toate acestea, şi multe altele, pe care oricine le poate adăuga, lesnicios, pe o listă cutremurător de lungă?  Să fie o simplă anomalie, o formă dramatică de a elimina printr-un gest, totuşi absurd, resturile unui trecut cu relele încă prea apropiate, prea prezente , ori să fie chiar sindromul rădaşcei anunţător al unei apropiate dispariţii de specie?   Doamne, fereşte!  Fuga, înapoi, pe plai, în copilărie.  Rădaşcele, totuşi, încă n-au dispărut - ceva secret, adânc, biruitor biologic, le salveaza.

        

  Obs. Mil. Nr.2 (525) din 11-17 ian. , 2000

Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 1

 Ne batem, oare, unde trebuie? 

Mă vizitează tot mai des o întrebare legitimă: am început noi, oare, bătălia postdecembristă acolo unde trebuie?

Ne-a obsedat şi ne obsedează excesiv nevoia de a porni odată, vijelios, vârtelniţa înţepenită a producţiei, de a face bani, cât mai mulţi bani, de a urca bezmetic, gâfâind, scările decalajului golgotin, până la etajul o sută unu, pentru a ne alătura acelora care s-au suit acolo curaţi, calmi, spilcuiţi, folosind lifturile rapide şi silenţioase ale bunei organizări, pentru a-şi consuma, la aer şi la înălţime, mulţumiţi, stăpâni pe ei, băuturile şi gustările lor fine, trabucurile aburind un fum aromat-cafeniu precum pielea de pe coapsele codanelor cubaneze.

Chiar dacă voi nedumeri pe mulţi, mai mă întreb, în gura mare, încă o dată: este, oare, producţia, regina listei urgenţelor noastre? Au fost, oare, secera şi ciocanul rebuturile cele mai păguboase ale erei trecute?

Oricât m-aş strădui, eu nu văd în faptul că, adesea, în anume împrejurări delicate, mobila românească scârţâie jenant, ori chiloţii pe care-i producem au elasticul de o mai proastă calitate şi mai scapă în vine când tuşim, răul cel mai mare care ne copleşeşte, ne vidanjează speranţele din tunelul vertical în care bâjbâim după luminiţele lămpaşelor... îngereşti.

Bun, erau sediile şi acareturile CAP-urilor "templele" dramei ţărăneşti naţionale? Poate erau, dar, oare, din ce impuls "înnoitor" le-a venit glanetaşilor proaspăt eliberaţi ideea de a le devasta, de a le narui si spurca în fel şi chip, de a-şi răzbuna pe materia lor inertă înabuşitele suferinţe de ieri, sau de alaltăieri?

 I-ai lua gâtul călăreţului, dar te răcoreşti omorându-i calul pe care el tocmai l-a luat chiar din grajdul tau…

De ce au cărat ei şi au dosit prin polăţi şi şoproane, prin bălăriile înalte din fundul grădinilor, arterele de aluminiu scump şi instalaţiile sistemului "ceauşist" de irigaţii?

De ce, oare, din presupuse mormane de fier, vastele "ctitorii" industriale au ajuns imense carcase în interiorul cărora se lăfăie - goală de orice substanţă - fantoma asfixiantă a unei prost înţelese, sau chiar  a unei anume vicios explicate,  disperări generale? 

Cât de imbecili am putea fi ca să credem, cu adevărat,  că paguba ni se naşte din pântecele unei fatalităţi exterioare nouă?

Că, vai, ce deştepţi şî înzestraţi suntem, ce talentaţi, ce potenţial de superioară umanitate zace în noi şi din aceste cauze, deci, nu ne merităm nici pe departe munţii de gunoaie din jur, convieţuirea – graţie binecuvântatului primariat băsescian -  cu prea numeroasele şi peste tot aşezatele comunităţi canine oprimate, înţigănirea şi manelizarea moravurilor generaţiei tinere, inundarea viitorului nostru biologic cu sutele de tone de alimente contrafăcute ori expirate cu care ne gratulează toboganele de degajare ale incipientelor economii de consum învecinate .

Nu, nu vă fie teamă. N-am să continui aici lista lungă a mizeriilor, evaziunilor, dezordinilor şi devalizărilor, care-l ţin, nu-i aşa?!, pe bietul român, sireacul, sub nemilosul călcâi al vremurilor.  Îi este pe potrivă omului românesc soarta? Soarta poate că nu, dar trebuie să-i intre bine în cap că, în măsura în care i se dă, poate, mai puţin decât are disperată nevoie, în aceeaşi măsură nimeni şi niciodată nu-i va da mai mult decât merită cu adevărat.

Va face Dumnezeu un semn cu sfânta lui sprânceană şi ne va salva?

Are cineva într-o desagă fermecată un set de măsuri economice, financiare, de politică sau de comandă socială, miraculoase?   

Plutesc pe lângă noi, pe sub nasurile noastre poate prea tare bătute de vijelia libertaţii,  minuni organizatorice sau practice, care să ne salveze, să ne imprime direcţia şi mişcarea cele bune şi noi nu le vedem şi nu le simţim izul de plăcintă bine facută şi bine coaptă ?  Ceauşescu s-a crezut un astfel de  plăcintar minune  şi l-a “prajit” fatal, într-o zi, cuptorul unei bucătării de cazarmă, la Târgovişte...

“- Alo…alo…, staţi liniştiţi la locurili voastre…!” , că vreau să mai pun,  încă odată , întrebarea cu care am început această nevinovată însemnare : NE BATEM, OARE, UNDE TREBUIE ? Avem inamicul, încă, în faţă, sau deja ne-a ocupat şi ne lasă să ne jucăm, bezmetici, de-a soldaţii, până când vom cădea, singuri, epuizaţi, din picioare, laţi ?

Normele, ideile, proiectele, nu curg din rezervorul stiloului, chiar dacă e un Pelikan veritabil, cu peniţă de douăzeci şi patru de karate. 

Sfânta cerneală a tămăduirii e în noi şi înlăuntrul nostru e mare harababură…     Noaptea trecută am avut un vis, în sfârşit, frumos: se făcea că, împreună cu alţi vreo câţiva camarazi, în conformitate cu promisiunile legiuite, ferecate cu şapte peceţi  ( de care s-a ales , deja, praful !), fusesem împropietărit cu inventarul imobil al uneia dintre cazărmile noastre dezafectate şi lăsate de izbeliştea patronilor noştri politici civili.

Dar m-am trezit tocmai la vreme… Era să mor fericit.