Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 3

               ŢOAPA

Ţoapa nu are sex pentru că  a fi femeie e prea puţin pentru ea, iar ca bărbat nu poate datora nimănui nimic, mai ales unei femei. Ţoapa e fiinţa care-şi poartă cu fudulie suficienţa - ea nu se îmbracă, ci se găteşte, se împopoţonează, se înzorzonează şi îngalonează.

Ţoapa e tot timpul pornită - pleacă neapărat undeva şi vine neapărat de undeva - e foarte grăbită, dă în fiert. Ţoapa e tot timpul nemulţumită - nimic în jurul ei nu e ca lumea.

Dacă ţoapa munceşte în armată, atunci niciodată gradul pe care-l poartă nu e potrivit cu marile ei înzestrări, e întotdeauna mult prea mic.Dacă ţoapa a ajuns general, atun­ci gradul i se cuvenea încă de la recrutare, adică de atunci de când îşi etala goliciunea, la propriu, în faţa comisiei medicale, cu tot ce avea mai deştept la vedere.

Ţoapa nu dă decât înainte - neapărat înainte şi neapărat mai sus. Ca subaltern ţoapa e o sclavă care-şi urăşte de moarte stăpânul şi-l nimiceşte tocmai cu linguşelile, cu pisicelile ei.

Între egali ţoapa este o prudentă agresivă, o bârfitoare cu zâmbet aparent îngăduitor, o ticluitoare de anonime. Ţoapa e tipul cel mai po­tri­vit pentru a ajunge turnător de gaşcă, informator, colaboraţionist, fără părere de rău şi fără insomnii.

  Ziua în care un rival păţeşte ceva rău este pentru ţoapă o zi excelentă.                     Pe lângă cei puternici ţoapa nu comunică, ci alunecă. Printre cei slabi ţoapa e soacră acră.  Ţoapa are şi ea o calitate - aceea de a şti să te facă, de faţă cu multă lume, să te simţi prost, stânjenit, încurcat, să ai senzaţia că ţi-au pleznit pantalonii în fund, ori că ai urdori şi îţi curge nasul. Printre oamenii de cultură ţoapa este extremistă, intrigantă, colportatoare de teorii fără fond, negativistă şi râzătoare, megaloman-snoabă şi cosmopolit-antiautohtonă (din exces de europenism), lipitoare pe umerii marilor talente mai ales când acestea scapă, imprudente, gloria printre degete (de la picioare).

Ca om politic ţoapa aparţine, tipologic, oportunistului absolut care îşi asumă în permanenţă, ca pe o emanaţie personală, duhul momentului, ceea ce se poartă, ceea ce se agită şi se impune. Nefiind nimic în mod special, ţoapa e de toate, este orice, căci lucrul pe care îl respinge ţoapa categoric este primejdia de a se defini, de a se fixa într-o atitudine, de a fi taxată şi etichetată într-un fel anume.

Pentru a nu i se întâmpla asta taxează ea în stânga şi în dreapta, lipeşte etichete pe frunţi, face tot efortul pentru a-şi fixa contem­poranii de relaţie ca-n insectar. Pentru ţoapă timpul nu cunoaşte decât o singură dimensiune – prezentul.

Nedepunând nimic temeinic într-un trecut trăit ţoapa ştie că nu are viitor, că nu-şi poate permite să-şi adjudece repere. Ţoapa, deci, nu este în stare nici să omagieze, nici să evoce, ci doar să invoce - cu ţâfnă.

În măsura în care ţoapei poziţiile modeste, sărmane, îi produc spai­mă şi le respinge, fuge de ele, în aceeaşi măsură ţoapa este aducă­toa­rea duhorii de încheieturi nespă­late în high-life şi, pentru mas­care, bine par­fu­ma­tă, râde com­pli­ce stu­porii ge­ne­rale.

Când toată lu­mea crede în ceva, ţoapa se îndo­ieşte fals meta­fizic, iar când oamenii ajung, dezamăgiţi, să nu mai creadă în nimic, ţoapa-i acuză pentru asta, face spume, se declară victimă a stupidităţii şi a inerţiei generale, cere procese şi sentinţe, doreşte, cu ardoare macabră, decese.

Între popi ţoapa e cel puţin das­căl, între dascăli ţoapa se vi­sează şi se vrea rector.

Ignorându-l, în sine, pe Dum­nezeu, ţoapa îl vinde mereu dăruind arginţi, sponsorizând sluj­be, purtând cruci masive, scumpe, atârnate de greabăn.  Necredincioasă, în fond, ţoapa este mărinimoasa (mărini­mosul) de care, vai!, templul nu se poate lipsi.   În toată existenţa ei ţoapa va avea un singur moment de adevăr - acela al propriei morţi, dar şi după moarte ţoapa va odihni într-un cavou total nepotrivit simplei şi profundei tragedii a morţii.

Vorba poetului - în urma ţoapei nu va rămâne decât "comicul funebrului convoi"... Dar, din nefericire, şi lungul ei cortegiu de victime: noi înşine.

Nr.3 (526) 18-24 ian. 2000

Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 2

                             SINDROMUL  RĂDAŞCEI

         Când eram mic îl însoţeam, vara, pe Tata Mare, la coasă, pe nişte petecuţe de fâneaţă pe care le avea deasupra satului, undeva, pe plai. N-aveam nimic de făcut decât să umblu de colo-colo, bucurându-mă de ceea ce nici un copil crescut pe miriş­tea cenuşiu-cleioasă a asfaltului nu va înţe­lege vreodată  citind doar o descri­ere pe care eu aş putea s-o fac acum, într-un pasaj oricât de inspirat şi de asistat de îngerul graţiei stilis­tice.  Sunt stări care nu încap în nici un text şi  pentru care nu există limbă să le ex­prime.  Ele trebuie doar trăite,şi atât.    În fine...

        Iată, deci, că pe posteţele abia degajate de iarba înaltă, umblând cu ochii după gâze, întâlneam, uneori, un fel de drac negru-maroniu, un tanc în comparaţie cu celelalte minuscule mişunătoare ale pământului, dotat cu doi enormi cleşti, foarte urâţi în felul lor, în formă de coarne de cerb.

        Ştiam că era o rădaşcă, o fiinţă ca toate celelalte, având şi ea rostul ei sub soare.  Toate bune, numai că mi s-a-ntâmplat să găsesc, de câteva ori, câte două rădaşce încleştate, având coarnele puternice, dure, parcă sudate unele de altele.

        Erau uscate, golite de conţinut, fără viaţă, rămase pe mirişte ca două tinichele ruginite, scălâmbe, inutile.

      "Vezi - îmi spunea Tata Mare - au murit aşa, s-au cuprins şi nu şi-au mai dat drumul.  Au murit de foame, dar nu şi-au mai dat drumul din încleştare, ca proastele".

       Aveam să aflu mai târziu - curios şi urmărit de această imagine de un absurd perfect - că vinovaţi pentru fatala încleştare erau masculii.  Ei erau po­se­sorii enormilor cleşti şi, totodată, autori ai mortalei "îmbrăţişări".   Ce putea fi ea?

       O anomalie, un fel al speciei de a elimina din circuitul reproducerii masculi neper­formanţi, un fel de tragic turnir medieval în lumea gâzelor ori, pur şi simplu, un sindrom anunţând, în felul acesta, o posibilă dispariţie ?   Un sfârşit … natural.

       Ciudat, sau poate nu tocmai ciudat, este faptul că această imagine de neuitat, proiectată mereu în prezentul memoriei mele de anotimpul copilăriei - şi nu este singura experienţă care mă vizitează frecvent, obsesiv - mi se reprezintă, repetat` aievea, în spaţiul social, politic, profesional, cultural, în care mă mişc, trăiesc.

       Sindromul descrisei încleştări, cu apropiata previziune a consecinţelor lui fatale, mi se pare a fi prezent în toată desfăşurarea spaţiului uman înconjurător.

       Fapte, evenimente, procese, gesturi, viaţa întreagă a corpului social din care fac parte îmi par a fi marcate de practica  şi consecinţele acestui sindrom.

       Din sfatul ţării şi până în cea mai mizeră primărie sătească dintr-un fund de vale uitată de Dumnezeu, îmi pare că văd o adunătură, un cârd enorm de rădaşce încleştate definitiv, fără scăpare, pe viaţă şi pe moarte.   Institu­ţiile statului par a se comporta la fel de vreme ce nu există măcar una singură să lucreze în folosul alteia.            

       Invidia, ura, intoleranţa, în raport cu succesul şi iniţiativa, rânjetul cinic în faţa etalării mizeriei care a copleşit peisajul românesc  uman, fizic, moral, axiologic, abandonul elitelor  mai mult sau mai puţin inerţial, mai mult sau mai puţin "răsplătit"  în faţa unor seducători termeni de împru­mut, dar care nu-şi găsesc fondul, substanţa, în organica şi în continuitatea culturii naţionale, ploconirea cu sau fără noimă, adeseori fără urmă de demnitate, a celor care ne reprezintă la forurile de putere exterioară , oricare ar fi ele , acestea şi multe altele mi se par a fi tot atâţia cleşti de inconştientă coleopteră care se caută unii pe alţii, avid, brutal, sângeros, letal. 

       Despre instituţia apărării ce să mai zic?

       Greutăţile de tot felul, jalnica târâială de pe-o zi pe alta a ceea ce , generic ,  numim "viaţă militară" pentru ostaşi şi cadre, laolaltă, blocajul proiectelor de modernizare din lipsă de fonduri, ameninţarea cu scoaterea "din teren", printr-un cartonaş roşu, arătat de arbitrul surd, mut şi orb, numit reformă, în largul unui "stadion social" aglomerat de galerii neajutorate, flămânde, debusolate - iată câteva dintre rădaşcele care şi-au înfipt cleştii în trupul ei (al institu]iei militare) slăbit, în cugetul ei copleşit de grijile unor misiuni din ce în ce mai greu de îndeplinit.

       Ce să fie toate acestea, şi multe altele, pe care oricine le poate adăuga, lesnicios, pe o listă cutremurător de lungă?  Să fie o simplă anomalie, o formă dramatică de a elimina printr-un gest, totuşi absurd, resturile unui trecut cu relele încă prea apropiate, prea prezente , ori să fie chiar sindromul rădaşcei anunţător al unei apropiate dispariţii de specie?   Doamne, fereşte!  Fuga, înapoi, pe plai, în copilărie.  Rădaşcele, totuşi, încă n-au dispărut - ceva secret, adânc, biruitor biologic, le salveaza.

        

  Obs. Mil. Nr.2 (525) din 11-17 ian. , 2000