Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 3

               ŢOAPA

Ţoapa nu are sex pentru că  a fi femeie e prea puţin pentru ea, iar ca bărbat nu poate datora nimănui nimic, mai ales unei femei. Ţoapa e fiinţa care-şi poartă cu fudulie suficienţa - ea nu se îmbracă, ci se găteşte, se împopoţonează, se înzorzonează şi îngalonează.

Ţoapa e tot timpul pornită - pleacă neapărat undeva şi vine neapărat de undeva - e foarte grăbită, dă în fiert. Ţoapa e tot timpul nemulţumită - nimic în jurul ei nu e ca lumea.

Dacă ţoapa munceşte în armată, atunci niciodată gradul pe care-l poartă nu e potrivit cu marile ei înzestrări, e întotdeauna mult prea mic.Dacă ţoapa a ajuns general, atun­ci gradul i se cuvenea încă de la recrutare, adică de atunci de când îşi etala goliciunea, la propriu, în faţa comisiei medicale, cu tot ce avea mai deştept la vedere.

Ţoapa nu dă decât înainte - neapărat înainte şi neapărat mai sus. Ca subaltern ţoapa e o sclavă care-şi urăşte de moarte stăpânul şi-l nimiceşte tocmai cu linguşelile, cu pisicelile ei.

Între egali ţoapa este o prudentă agresivă, o bârfitoare cu zâmbet aparent îngăduitor, o ticluitoare de anonime. Ţoapa e tipul cel mai po­tri­vit pentru a ajunge turnător de gaşcă, informator, colaboraţionist, fără părere de rău şi fără insomnii.

  Ziua în care un rival păţeşte ceva rău este pentru ţoapă o zi excelentă.                     Pe lângă cei puternici ţoapa nu comunică, ci alunecă. Printre cei slabi ţoapa e soacră acră.  Ţoapa are şi ea o calitate - aceea de a şti să te facă, de faţă cu multă lume, să te simţi prost, stânjenit, încurcat, să ai senzaţia că ţi-au pleznit pantalonii în fund, ori că ai urdori şi îţi curge nasul. Printre oamenii de cultură ţoapa este extremistă, intrigantă, colportatoare de teorii fără fond, negativistă şi râzătoare, megaloman-snoabă şi cosmopolit-antiautohtonă (din exces de europenism), lipitoare pe umerii marilor talente mai ales când acestea scapă, imprudente, gloria printre degete (de la picioare).

Ca om politic ţoapa aparţine, tipologic, oportunistului absolut care îşi asumă în permanenţă, ca pe o emanaţie personală, duhul momentului, ceea ce se poartă, ceea ce se agită şi se impune. Nefiind nimic în mod special, ţoapa e de toate, este orice, căci lucrul pe care îl respinge ţoapa categoric este primejdia de a se defini, de a se fixa într-o atitudine, de a fi taxată şi etichetată într-un fel anume.

Pentru a nu i se întâmpla asta taxează ea în stânga şi în dreapta, lipeşte etichete pe frunţi, face tot efortul pentru a-şi fixa contem­poranii de relaţie ca-n insectar. Pentru ţoapă timpul nu cunoaşte decât o singură dimensiune – prezentul.

Nedepunând nimic temeinic într-un trecut trăit ţoapa ştie că nu are viitor, că nu-şi poate permite să-şi adjudece repere. Ţoapa, deci, nu este în stare nici să omagieze, nici să evoce, ci doar să invoce - cu ţâfnă.

În măsura în care ţoapei poziţiile modeste, sărmane, îi produc spai­mă şi le respinge, fuge de ele, în aceeaşi măsură ţoapa este aducă­toa­rea duhorii de încheieturi nespă­late în high-life şi, pentru mas­care, bine par­fu­ma­tă, râde com­pli­ce stu­porii ge­ne­rale.

Când toată lu­mea crede în ceva, ţoapa se îndo­ieşte fals meta­fizic, iar când oamenii ajung, dezamăgiţi, să nu mai creadă în nimic, ţoapa-i acuză pentru asta, face spume, se declară victimă a stupidităţii şi a inerţiei generale, cere procese şi sentinţe, doreşte, cu ardoare macabră, decese.

Între popi ţoapa e cel puţin das­căl, între dascăli ţoapa se vi­sează şi se vrea rector.

Ignorându-l, în sine, pe Dum­nezeu, ţoapa îl vinde mereu dăruind arginţi, sponsorizând sluj­be, purtând cruci masive, scumpe, atârnate de greabăn.  Necredincioasă, în fond, ţoapa este mărinimoasa (mărini­mosul) de care, vai!, templul nu se poate lipsi.   În toată existenţa ei ţoapa va avea un singur moment de adevăr - acela al propriei morţi, dar şi după moarte ţoapa va odihni într-un cavou total nepotrivit simplei şi profundei tragedii a morţii.

Vorba poetului - în urma ţoapei nu va rămâne decât "comicul funebrului convoi"... Dar, din nefericire, şi lungul ei cortegiu de victime: noi înşine.

Nr.3 (526) 18-24 ian. 2000