Mereu de la capăt
Ceea ce frapează în devenirea noastră modernă este permanenţa
obsesiilor generaţiilor succesive care, fatal, prin construcţie niciodată
încheiată, niciodată definitivată, îşi reiau temele, mereu de la capăt, până la
cădere, sculare, recădere şi iar sculare.
Fenomenul se desluşeşte în presa romanească începând cu primele
apariţii. O presă în paginile căreia atât marile
conştiinţe, cât şi demolatorii, trădătorii, se luptă, etapă după etapă, pentru
aceleaşi lucruri, schimbând doar limbajele, stilurile, pe ici-pe colo, prin
puncte rareori esenţiale.
Pleşu, Paler, Nistorescu, C.T.Popescu (am numit la întâmplare), parcă
ar fi colegi de redacţii cu Eminescu, I.L.Caragiale, Iorga, Seicaru, şi scriu ,
în contexte schimbate, fiecare după temeiul său de conştiinţâ şi după darea sa
de condei, despre aceleaşi, despre mereu aceleaşi obsesii, urgenţe, presiuni.
Vârful peniţei se înfige, parcă, în aceeaşi platoşă de nestrăpuns.
Se scrie tot despre “superpuşi“, tot despre abuzivi cu apucături
ciocoieşti, tot despre delatori şi duplicitari, tot despre aceeaşi istorică
justiţie valahă care dă cu pumn de mătase tocmai în ceea ce ar trebui să
zdrobească şi striveste sub manuşă de plumb ceea ce ar trebui să apere.
Se scrie tot despre condiţionări şi presiuni externe cărora le facem
mereu acelaşi tip de concesii păguboase pentru noi , maculatoare de obraz şi
frunte.
Se scrie tot despre intrarea în Europa - căreia i-am ajuns , tot
bâjbâind după ea şi negăsind-o, străluciţii orbeţi de serviciu.
Se scrie tot despre nevoia imperioasă de a ne civiliza, în sfârşit,
spaţiul, mediul, firea, miezul şi împrejurul, de a ieşi din gunoaie, din gropi,
dintre câinii vagabonzi şi dintre câte şi mai câte mizerii – “drept care putem
zice, răspicat, că nu se mai poate” !... Şi lucrurile se surpă hoţeşte, fără
veste, tocmai atunci când părea a face priză cimentul chinuit şi de atatea ori
turnat prea târziu ( în toate felurile ) al bietului nostru interes
naţional.
Un sindrom Brânzo-
Caţa-Dandanachian ne macină la moara vremii o făină din care nici cu ţaic şi
nici fără ţaic nu ni se-ncheagă mai nimic.
Tare mă tem că şi peste vreo
sută, două, de ani, intelectualul roman mai mult s-au mai puţin cultural şi
obligat să trăiască mizer din ştersul podelelor cu vorba, pe la diverse gazete
– libere de toate cele dar nu şi de chinuitoare şi mereu crescătoare datorii –
ori din cîrîitul preţios pe la diferite microfoane de pâslă sau de gumilastic,
va răspătimi sufleteşte şi se va superbate cu spume, cu muci şi cu lacrimi
amestecate cu sânge pentru exact aceleaşi obsesii, urgenţe şi presiuni în
numele cărora şi-a chinuit tinereţea şi Eminescu – poate cel mai direct
moştenitor liric al aripilor de şindrilă cu care a încercat să zboare şi să se
salveze din vărful carceralei sale minuni bietul legendar Meşter Manole. Şi nu
s-a făcut, doamnelor şi domnilor, o fântână, cum zice oraţia ci, vă asigur eu,
s-a făcut praf şi pulbere.
Punct, după punct.
