ZIARUL, ZIARISTUL, ADEVĂRUL
Toată lumea
are pretenţia ca presa (inclusiv cea militară) să spună adevărul.
Cum ar putea face ea asta? Ziaristul nu
posedă vreun cântar miraculos, dumnezeiesc, pentru a face acest lucru. Într-o ţară ca a noastră presa şi ziaristul
nu sunt nici pe departe printre cele mai informate entităţi Mai degrabă, în condiţii pe care nu mai are rost să le detaliem, sunt cele mai expuse,
paradoxal, dezinformării, manipulării.
În fond, un ziarist adevărat , cu talent probat prin textele sale, cu
forţă intuitivă şi suficient de cultivat pentru domeniul de care se ocupă, nu face altceva, dacă are suportul moral
necesar, decât să-şi controleze sever fireasca, omeneasca subiectivitate, prin
intersectarea ei permanentă cu axa unei
sincerităţi posedată ca imperios instrument interior, constitutiv, de
lucru. Într-un mediu generator de
evenimente iremediabil alterate de
evoluţia unei realităţi stăpânită de injustiţie, de abuz, delaţiune şi
absurd, ziaristul este acela care prezintă prin publicaţia sa (emisiunea sa)
punctul de vedere cu statut de reper de care avem nevoie pentru a ni-l verifica şi constitui, în
"peisaj", pe cel propriu, al nostru.
Astfel, lectura presei, dimineaţa, e o confruntare a nevoii personale de
opinie cu prima viziune "oficială", publică şi pusă la dispoziţie
de cel
desemnat şi, mai ales, acceptat, pentru a o formula - ziaristul. Cea mai fericită situaţie - în ciuda multor
teorii şi manuale de practica presei - este aceea când această confruntare nu
te lasă indiferent, ci te stârneşte, îţi pune în funcţiune generatorul interior
de stări, de emoţii şi de atitudini.
Pretenţia generală este că actul
de presă cel mai valabil este acela livrat
neutru, fără umbră de frison,
fără natură emoţională evidentă.
Eu as zice că nu este aşa. Omul e o fiinţă ale cărei facultăţi de
judecare evoluează, se rotesc într-un câmp de energii complexe, inclusiv
emoţionale (sau, poate, mai ales emoţionale).
Omul nu trebuie împins la rău, la violenţă,
la blocaj de trăire şi de conştiinţă.
El trebuie stârnit, totuşi, emoţional, "încălzit", pregătit
pentru reacţii pozitive - asta trebuie să facă, pe lângă multe altele, şi
presa, câci una este a amplifica energii şi emoţii specifice vieţii, necesare
ei, şi alta a manipula, adică a chema la fals, a dirija firescul mişcării pe
contrasensuri periculoase, spre zone critice, spre arii şi etape de
criză. În raport cu viaţa, cu
faptele, cu evenimentele, este imposibil să
rămânem neutri, să cultivăm un fel de stare zero. Cum am putea, de pildă, cultiva o stare interior-emoţională zero, prin prestaţia
noastră, camarazilor noştri de arme cărora de o bună bucată de vreme, sub
motivaţii ridicole, le sunt călcate în bocanci drepturi temeinic prevăzute de
legi organice?. Cea mai simplă
informaţie, redactată ori spusă sec, tăiat, fără înflorituri
"stilistice", ca o directă aruncată precis spre bărbia adversarului
de un boxer bun, va stârni o reacţie, o stare, o explozie bio-chimică, mai
mare, ori mai mică, în interiorul reactorului viu care este fiecare dintre noi.
Nu există informaţie nepurtătoare
de agent excitant emoţional. În
realitatea sa rostită sau scrisă cuvântul se sprijină pe două repere: mintea şi
sufletul
Până şi simpla constatare
"creşte iarba!" ne pune, cumva, contactul, ne trimite brusc şi stenic
la parfumurile şi la culorile primăverii
iar atunci când nu mai simţim nimic, când semnele ne trec pe lângă ochi
şi urechi, când mesajele nu ne mai pătrund înseamnă că ori s-a întâmplat ceva
cu pragurile noastre de percepţie , altminteri diferit "amplasate" de
la o fiinţă la alta, în funcţie de numeroşi factori , ori cel care ni le
trimite nu se pricepe să le aleagă şi să le formuleze. O singură dovadă a faptului că, nădăjduiesc,
am dreptate, decurge, iată, şi din următorul raport: ne lasă relativ rece
informaţia că, de pildă, azi noapte, aşa, fără noimă, undeva, s-a prăbuşit o
clădire strivind sub dărâmături zeci de trupuri, dar ne aduce în pragul
demenţei anunţul sumar potrivit căruia se sistează, în plină iarnă geroasă,
furnizarea, în cartier, de agent termic, datorită unei defecţiuni banale. Inima, mintea nu sunt înfăşurate în piele şi,
cu atât mai puţin, în şorici.
Adevărul o avea şi el
"pielea" lui?
Nr.5(528) din 1-7
febr. 2000
