Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 3

               ŢOAPA

Ţoapa nu are sex pentru că  a fi femeie e prea puţin pentru ea, iar ca bărbat nu poate datora nimănui nimic, mai ales unei femei. Ţoapa e fiinţa care-şi poartă cu fudulie suficienţa - ea nu se îmbracă, ci se găteşte, se împopoţonează, se înzorzonează şi îngalonează.

Ţoapa e tot timpul pornită - pleacă neapărat undeva şi vine neapărat de undeva - e foarte grăbită, dă în fiert. Ţoapa e tot timpul nemulţumită - nimic în jurul ei nu e ca lumea.

Dacă ţoapa munceşte în armată, atunci niciodată gradul pe care-l poartă nu e potrivit cu marile ei înzestrări, e întotdeauna mult prea mic.Dacă ţoapa a ajuns general, atun­ci gradul i se cuvenea încă de la recrutare, adică de atunci de când îşi etala goliciunea, la propriu, în faţa comisiei medicale, cu tot ce avea mai deştept la vedere.

Ţoapa nu dă decât înainte - neapărat înainte şi neapărat mai sus. Ca subaltern ţoapa e o sclavă care-şi urăşte de moarte stăpânul şi-l nimiceşte tocmai cu linguşelile, cu pisicelile ei.

Între egali ţoapa este o prudentă agresivă, o bârfitoare cu zâmbet aparent îngăduitor, o ticluitoare de anonime. Ţoapa e tipul cel mai po­tri­vit pentru a ajunge turnător de gaşcă, informator, colaboraţionist, fără părere de rău şi fără insomnii.

  Ziua în care un rival păţeşte ceva rău este pentru ţoapă o zi excelentă.                     Pe lângă cei puternici ţoapa nu comunică, ci alunecă. Printre cei slabi ţoapa e soacră acră.  Ţoapa are şi ea o calitate - aceea de a şti să te facă, de faţă cu multă lume, să te simţi prost, stânjenit, încurcat, să ai senzaţia că ţi-au pleznit pantalonii în fund, ori că ai urdori şi îţi curge nasul. Printre oamenii de cultură ţoapa este extremistă, intrigantă, colportatoare de teorii fără fond, negativistă şi râzătoare, megaloman-snoabă şi cosmopolit-antiautohtonă (din exces de europenism), lipitoare pe umerii marilor talente mai ales când acestea scapă, imprudente, gloria printre degete (de la picioare).

Ca om politic ţoapa aparţine, tipologic, oportunistului absolut care îşi asumă în permanenţă, ca pe o emanaţie personală, duhul momentului, ceea ce se poartă, ceea ce se agită şi se impune. Nefiind nimic în mod special, ţoapa e de toate, este orice, căci lucrul pe care îl respinge ţoapa categoric este primejdia de a se defini, de a se fixa într-o atitudine, de a fi taxată şi etichetată într-un fel anume.

Pentru a nu i se întâmpla asta taxează ea în stânga şi în dreapta, lipeşte etichete pe frunţi, face tot efortul pentru a-şi fixa contem­poranii de relaţie ca-n insectar. Pentru ţoapă timpul nu cunoaşte decât o singură dimensiune – prezentul.

Nedepunând nimic temeinic într-un trecut trăit ţoapa ştie că nu are viitor, că nu-şi poate permite să-şi adjudece repere. Ţoapa, deci, nu este în stare nici să omagieze, nici să evoce, ci doar să invoce - cu ţâfnă.

În măsura în care ţoapei poziţiile modeste, sărmane, îi produc spai­mă şi le respinge, fuge de ele, în aceeaşi măsură ţoapa este aducă­toa­rea duhorii de încheieturi nespă­late în high-life şi, pentru mas­care, bine par­fu­ma­tă, râde com­pli­ce stu­porii ge­ne­rale.

Când toată lu­mea crede în ceva, ţoapa se îndo­ieşte fals meta­fizic, iar când oamenii ajung, dezamăgiţi, să nu mai creadă în nimic, ţoapa-i acuză pentru asta, face spume, se declară victimă a stupidităţii şi a inerţiei generale, cere procese şi sentinţe, doreşte, cu ardoare macabră, decese.

Între popi ţoapa e cel puţin das­căl, între dascăli ţoapa se vi­sează şi se vrea rector.

Ignorându-l, în sine, pe Dum­nezeu, ţoapa îl vinde mereu dăruind arginţi, sponsorizând sluj­be, purtând cruci masive, scumpe, atârnate de greabăn.  Necredincioasă, în fond, ţoapa este mărinimoasa (mărini­mosul) de care, vai!, templul nu se poate lipsi.   În toată existenţa ei ţoapa va avea un singur moment de adevăr - acela al propriei morţi, dar şi după moarte ţoapa va odihni într-un cavou total nepotrivit simplei şi profundei tragedii a morţii.

Vorba poetului - în urma ţoapei nu va rămâne decât "comicul funebrului convoi"... Dar, din nefericire, şi lungul ei cortegiu de victime: noi înşine.

Nr.3 (526) 18-24 ian. 2000

Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 2

                             SINDROMUL  RĂDAŞCEI

         Când eram mic îl însoţeam, vara, pe Tata Mare, la coasă, pe nişte petecuţe de fâneaţă pe care le avea deasupra satului, undeva, pe plai. N-aveam nimic de făcut decât să umblu de colo-colo, bucurându-mă de ceea ce nici un copil crescut pe miriş­tea cenuşiu-cleioasă a asfaltului nu va înţe­lege vreodată  citind doar o descri­ere pe care eu aş putea s-o fac acum, într-un pasaj oricât de inspirat şi de asistat de îngerul graţiei stilis­tice.  Sunt stări care nu încap în nici un text şi  pentru care nu există limbă să le ex­prime.  Ele trebuie doar trăite,şi atât.    În fine...

        Iată, deci, că pe posteţele abia degajate de iarba înaltă, umblând cu ochii după gâze, întâlneam, uneori, un fel de drac negru-maroniu, un tanc în comparaţie cu celelalte minuscule mişunătoare ale pământului, dotat cu doi enormi cleşti, foarte urâţi în felul lor, în formă de coarne de cerb.

        Ştiam că era o rădaşcă, o fiinţă ca toate celelalte, având şi ea rostul ei sub soare.  Toate bune, numai că mi s-a-ntâmplat să găsesc, de câteva ori, câte două rădaşce încleştate, având coarnele puternice, dure, parcă sudate unele de altele.

        Erau uscate, golite de conţinut, fără viaţă, rămase pe mirişte ca două tinichele ruginite, scălâmbe, inutile.

      "Vezi - îmi spunea Tata Mare - au murit aşa, s-au cuprins şi nu şi-au mai dat drumul.  Au murit de foame, dar nu şi-au mai dat drumul din încleştare, ca proastele".

       Aveam să aflu mai târziu - curios şi urmărit de această imagine de un absurd perfect - că vinovaţi pentru fatala încleştare erau masculii.  Ei erau po­se­sorii enormilor cleşti şi, totodată, autori ai mortalei "îmbrăţişări".   Ce putea fi ea?

       O anomalie, un fel al speciei de a elimina din circuitul reproducerii masculi neper­formanţi, un fel de tragic turnir medieval în lumea gâzelor ori, pur şi simplu, un sindrom anunţând, în felul acesta, o posibilă dispariţie ?   Un sfârşit … natural.

       Ciudat, sau poate nu tocmai ciudat, este faptul că această imagine de neuitat, proiectată mereu în prezentul memoriei mele de anotimpul copilăriei - şi nu este singura experienţă care mă vizitează frecvent, obsesiv - mi se reprezintă, repetat` aievea, în spaţiul social, politic, profesional, cultural, în care mă mişc, trăiesc.

       Sindromul descrisei încleştări, cu apropiata previziune a consecinţelor lui fatale, mi se pare a fi prezent în toată desfăşurarea spaţiului uman înconjurător.

       Fapte, evenimente, procese, gesturi, viaţa întreagă a corpului social din care fac parte îmi par a fi marcate de practica  şi consecinţele acestui sindrom.

       Din sfatul ţării şi până în cea mai mizeră primărie sătească dintr-un fund de vale uitată de Dumnezeu, îmi pare că văd o adunătură, un cârd enorm de rădaşce încleştate definitiv, fără scăpare, pe viaţă şi pe moarte.   Institu­ţiile statului par a se comporta la fel de vreme ce nu există măcar una singură să lucreze în folosul alteia.            

       Invidia, ura, intoleranţa, în raport cu succesul şi iniţiativa, rânjetul cinic în faţa etalării mizeriei care a copleşit peisajul românesc  uman, fizic, moral, axiologic, abandonul elitelor  mai mult sau mai puţin inerţial, mai mult sau mai puţin "răsplătit"  în faţa unor seducători termeni de împru­mut, dar care nu-şi găsesc fondul, substanţa, în organica şi în continuitatea culturii naţionale, ploconirea cu sau fără noimă, adeseori fără urmă de demnitate, a celor care ne reprezintă la forurile de putere exterioară , oricare ar fi ele , acestea şi multe altele mi se par a fi tot atâţia cleşti de inconştientă coleopteră care se caută unii pe alţii, avid, brutal, sângeros, letal. 

       Despre instituţia apărării ce să mai zic?

       Greutăţile de tot felul, jalnica târâială de pe-o zi pe alta a ceea ce , generic ,  numim "viaţă militară" pentru ostaşi şi cadre, laolaltă, blocajul proiectelor de modernizare din lipsă de fonduri, ameninţarea cu scoaterea "din teren", printr-un cartonaş roşu, arătat de arbitrul surd, mut şi orb, numit reformă, în largul unui "stadion social" aglomerat de galerii neajutorate, flămânde, debusolate - iată câteva dintre rădaşcele care şi-au înfipt cleştii în trupul ei (al institu]iei militare) slăbit, în cugetul ei copleşit de grijile unor misiuni din ce în ce mai greu de îndeplinit.

       Ce să fie toate acestea, şi multe altele, pe care oricine le poate adăuga, lesnicios, pe o listă cutremurător de lungă?  Să fie o simplă anomalie, o formă dramatică de a elimina printr-un gest, totuşi absurd, resturile unui trecut cu relele încă prea apropiate, prea prezente , ori să fie chiar sindromul rădaşcei anunţător al unei apropiate dispariţii de specie?   Doamne, fereşte!  Fuga, înapoi, pe plai, în copilărie.  Rădaşcele, totuşi, încă n-au dispărut - ceva secret, adânc, biruitor biologic, le salveaza.

        

  Obs. Mil. Nr.2 (525) din 11-17 ian. , 2000

Din volumul "Creierul gros, creierul subtire" - autor Valeriu PRICINA, episodul 1

 Ne batem, oare, unde trebuie? 

Mă vizitează tot mai des o întrebare legitimă: am început noi, oare, bătălia postdecembristă acolo unde trebuie?

Ne-a obsedat şi ne obsedează excesiv nevoia de a porni odată, vijelios, vârtelniţa înţepenită a producţiei, de a face bani, cât mai mulţi bani, de a urca bezmetic, gâfâind, scările decalajului golgotin, până la etajul o sută unu, pentru a ne alătura acelora care s-au suit acolo curaţi, calmi, spilcuiţi, folosind lifturile rapide şi silenţioase ale bunei organizări, pentru a-şi consuma, la aer şi la înălţime, mulţumiţi, stăpâni pe ei, băuturile şi gustările lor fine, trabucurile aburind un fum aromat-cafeniu precum pielea de pe coapsele codanelor cubaneze.

Chiar dacă voi nedumeri pe mulţi, mai mă întreb, în gura mare, încă o dată: este, oare, producţia, regina listei urgenţelor noastre? Au fost, oare, secera şi ciocanul rebuturile cele mai păguboase ale erei trecute?

Oricât m-aş strădui, eu nu văd în faptul că, adesea, în anume împrejurări delicate, mobila românească scârţâie jenant, ori chiloţii pe care-i producem au elasticul de o mai proastă calitate şi mai scapă în vine când tuşim, răul cel mai mare care ne copleşeşte, ne vidanjează speranţele din tunelul vertical în care bâjbâim după luminiţele lămpaşelor... îngereşti.

Bun, erau sediile şi acareturile CAP-urilor "templele" dramei ţărăneşti naţionale? Poate erau, dar, oare, din ce impuls "înnoitor" le-a venit glanetaşilor proaspăt eliberaţi ideea de a le devasta, de a le narui si spurca în fel şi chip, de a-şi răzbuna pe materia lor inertă înabuşitele suferinţe de ieri, sau de alaltăieri?

 I-ai lua gâtul călăreţului, dar te răcoreşti omorându-i calul pe care el tocmai l-a luat chiar din grajdul tau…

De ce au cărat ei şi au dosit prin polăţi şi şoproane, prin bălăriile înalte din fundul grădinilor, arterele de aluminiu scump şi instalaţiile sistemului "ceauşist" de irigaţii?

De ce, oare, din presupuse mormane de fier, vastele "ctitorii" industriale au ajuns imense carcase în interiorul cărora se lăfăie - goală de orice substanţă - fantoma asfixiantă a unei prost înţelese, sau chiar  a unei anume vicios explicate,  disperări generale? 

Cât de imbecili am putea fi ca să credem, cu adevărat,  că paguba ni se naşte din pântecele unei fatalităţi exterioare nouă?

Că, vai, ce deştepţi şî înzestraţi suntem, ce talentaţi, ce potenţial de superioară umanitate zace în noi şi din aceste cauze, deci, nu ne merităm nici pe departe munţii de gunoaie din jur, convieţuirea – graţie binecuvântatului primariat băsescian -  cu prea numeroasele şi peste tot aşezatele comunităţi canine oprimate, înţigănirea şi manelizarea moravurilor generaţiei tinere, inundarea viitorului nostru biologic cu sutele de tone de alimente contrafăcute ori expirate cu care ne gratulează toboganele de degajare ale incipientelor economii de consum învecinate .

Nu, nu vă fie teamă. N-am să continui aici lista lungă a mizeriilor, evaziunilor, dezordinilor şi devalizărilor, care-l ţin, nu-i aşa?!, pe bietul român, sireacul, sub nemilosul călcâi al vremurilor.  Îi este pe potrivă omului românesc soarta? Soarta poate că nu, dar trebuie să-i intre bine în cap că, în măsura în care i se dă, poate, mai puţin decât are disperată nevoie, în aceeaşi măsură nimeni şi niciodată nu-i va da mai mult decât merită cu adevărat.

Va face Dumnezeu un semn cu sfânta lui sprânceană şi ne va salva?

Are cineva într-o desagă fermecată un set de măsuri economice, financiare, de politică sau de comandă socială, miraculoase?   

Plutesc pe lângă noi, pe sub nasurile noastre poate prea tare bătute de vijelia libertaţii,  minuni organizatorice sau practice, care să ne salveze, să ne imprime direcţia şi mişcarea cele bune şi noi nu le vedem şi nu le simţim izul de plăcintă bine facută şi bine coaptă ?  Ceauşescu s-a crezut un astfel de  plăcintar minune  şi l-a “prajit” fatal, într-o zi, cuptorul unei bucătării de cazarmă, la Târgovişte...

“- Alo…alo…, staţi liniştiţi la locurili voastre…!” , că vreau să mai pun,  încă odată , întrebarea cu care am început această nevinovată însemnare : NE BATEM, OARE, UNDE TREBUIE ? Avem inamicul, încă, în faţă, sau deja ne-a ocupat şi ne lasă să ne jucăm, bezmetici, de-a soldaţii, până când vom cădea, singuri, epuizaţi, din picioare, laţi ?

Normele, ideile, proiectele, nu curg din rezervorul stiloului, chiar dacă e un Pelikan veritabil, cu peniţă de douăzeci şi patru de karate. 

Sfânta cerneală a tămăduirii e în noi şi înlăuntrul nostru e mare harababură…     Noaptea trecută am avut un vis, în sfârşit, frumos: se făcea că, împreună cu alţi vreo câţiva camarazi, în conformitate cu promisiunile legiuite, ferecate cu şapte peceţi  ( de care s-a ales , deja, praful !), fusesem împropietărit cu inventarul imobil al uneia dintre cazărmile noastre dezafectate şi lăsate de izbeliştea patronilor noştri politici civili.

Dar m-am trezit tocmai la vreme… Era să mor fericit.

Prezentarea localitatii

Suprafata: 12841 ha

Intravilan: 616 ha 

Extravilan: 12225 ha

Populatie: 3480

Gospodarii: 1247

Nr. locuinte: 1154 

Nr. gradinite: 4

Nr. scoli: 4

Numele localitatilor aflate in administratie: Chiojdu, Bâsca Chiojdului, Lera, Poieniţele, Cătiaşu, Plescioara

Asezarea geografica:

Comuna Chiojdu este situată la limita de nord-vest a judeţului Buzău
Comuna Chiojdu, se întinde la poalele Munţilor Siriu pe cursul superior al Râului Bâsca Chiojdului. Este străbătută de şoseaua judeţeană DJ 102L, care o leagă spre sud-est de-a lungul Râului Bâsca Chiojdului de Calvini şi mai departe de Cislău şi Buzău, spre sud-vest de comunele prahovene Starchiojd, Bătrâni şi mai departe de Vălenii de Mureş şi Ploieşti. Vecini:
- la nord cu judeţul Braşov şi judeţul Covasna
- la est cu comuna Siriu şi oraşul Nehoiu
- la sud cu comunele Cătina şi Pătârlagele
- la vest cu judeţul Prahova (comuna Starchiojd).

Activitati specifice zonei:

Creşterea animalelor
Pomicultură
Exploatare forestieră şi prelucrarea lemnului
Servicii diverse.

Activitati economice principale:

Zootehnie
Pomicultură
Exploatare forestieră
Prelucrarea lemnului.

Obiective turistice:

"Munţii Siriului", "Lacul Vulturilor" (din masivul Mâlâia)
"Casa cu blazoane", Chiojdu, arhitectura secolul al XVIII-lea
"Casa Izbăşoiu", 1767 - fost han cu rol important pe când funcţiona vama cu ardealul de la Tabla Buţii
"Casa de piatră", 1798 (refăcută), aparţine urmaşilor familiei Tache
Biserica "Sfinţii Voivozi" sat Poieniţele 1870-1877.
 

Evenimente locale:

"Târgul Măriilor" - 8 septembrie anual.

Facilitati oferite investitorilor:

Diverse materii prime (lemn, piatră, carne, lână, fructe, forţă de muncă, terenuri pentru agricultură şi industrie, zone pentru energie eoliană, agroturism).
 

Proiecte de investitii:

Amenajare drumuri acces
Parc fotovoltaic
Cămin pentru persoane în vârtă
Asfaltare drum Bâsca Chiojdului
Amenajare piaţă
Parcuri pentru copii
Sală de sport.